Preot

Motto: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui”. (Ps. 102,2)

Este, probabil, reacţia spontană şi firească a omului care îşi vede visul cu ochii. Pentru că marile împliniri ne conduc către o copleşitoare recunoştinţă; şi cred că toţi am trăit sentimentul pe care proorocul David îl descrie Moto.

Ca să înţelegem mai bine acest mecanism sufletesc, trebuie să spun că orice dorinţă ce se naşte în suflet deschide un drum (antrenează o dinamică); iar drumul îşi are osteneala lui. Nu întâmplător grecii vechi au găsit un cuvânt prin care desemnau atât dorinţa cât şi rugăciunea εικη. (Filocalia Vol. XI, Întrebarea 727, nota 887)

Sf. Isaac Sirul spune: „să facem cu sârguinţă rugăciuni neîncetate pentru dorinţa cea bună ivită în noi şi să spunem fiecare dintre noi: «Facă-se voia Ta, pînă ce voi isprăvi lucrul cel bun pe care doresc să-l fac, dacă place voii Tale. Căci a-l voi îmi este uşor, dar a-l face, fără darul ce vine de la Tine, nu pot. Ci numai dacă amîndouă sunt de la Tine : şi a voi şi a lucra. Căci fără darul Tău nu m-aş fi înduplecat să primesc această dorinţă ce s-a mişcat în mine, ci m-aş fi speriat de ea»”.(Filocalia Vol. X, Cuvânt 59)

Spun toate acestea pentru că necesitatea unei locuinţe parohiale aici am resimţit-o ca un imperativ şi a fost o mare dorinţă a mea legată de nevoile pastorale ale Jucu Gară. Poate pentru mulţi a părut un proiect utopic, o dorinţă mult prea îndrăzneaţă, o speranţă fără orizontul împlinirii. Nu este 100% gata, dar ea s-a împlinit!

Dorinţa cea mare a creştinilor însă, este una singură, a cărei împlinire o descrie Sf Maxim Mărturisitorul ca fiind „odihna pururea nobilă a celor plini de dorinţă în jurul Celui dorit”.(Filocalia Vol. III, Întrebarea 59)

Iată de ce ne rugăm cu Sf Vasile cel Mare: „sa ajungem la odihna cea de-a pururea, unde este glasul cel neincetat al celor ce Te lauda si dulceata cea fara de sfarsit a celor ce vad frumusetea cea nespusa a fetei Tale. Ca Tu esti dorirea cea adevarata si veselia cea nespusa a celor ce Te iubesc, Hristoase, Dumnezeul nostru, si pe Tine Te lauda toata faptura in veci. Amin.” (Rugăciunea 1 după Sf Împărtăşanie)

Pr. Ioan-Tănase Chiş

O stare fundamentală

Mulțumirea este modul propriu de existență al creștinilor. Raportându-ne în mod constant la Dumnezeu nu ne putem concepe altfel zilele decât mulțumindu-I și doar pentru simplul fapt că ne-a adus la existență. Ori acesta este un argument deja suficient.

Sfânta Liturghie însă ne mai recomandă ceva, oferindu-ne astfel argumente suplimentare: “să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru binefacerile știute și neștiute” ; neîntârziind să creeze totodată şi ambianţa liturgică a mulţumirii, ca stare interioară determinantă a creştinului ferm angajat duhovniceşte: “Cu vrednicie și cu dreptate este a-ți cânta Ție, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți mulțumi, Ție a ne închina în tot locul stăpânirii Tale.” În felul acesta, creştinul, ca tipologie umană socială, repliază omul modern în starea lui genuină, redesenând reţeta lui de fericire: „…tipul omului modern […], omul redus şi descentrat. […] Omul de azi confundă complexitatea cu complicaţia; acesta este numele adevărat al stării sale interioare şi sociale. De aceea este atât de nefericit […], este mereu nemulţumit”

Cu toate acestea știm că viața omului este țesută și cu firul durerii și atunci, pe fondul suferințelor proprii sau al suferinței din lume, ne putem întreba retoric şi legitim cum poate fi mulțumirea modul nostru propriu de existență? Nu cumva ar trebui puse în balanță binefacerile și durerile și mai apoi să ne lansăm în opinii fundamentale cu privire la această chestiune? Suntem, de altfel, și mai contrariați la auzul cuvintelor Sf Ap Pavel: “Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus pentru voi” (I Tes 5,18). Pentru toate, chiar și pentru încercările noastre, întărind astfel afirmația că mulțumirea este modul nostru propriu de existență.

De fapt, Sf Ap Pavel ne ajută să deslușim marea noastră dilemă, deoarece pentru noi, cei ce suntem ai lui Hristos, mulțumirea coincide cu jertfa. Mulțumirea presupune dăruire, iar dăruirea înseamnă jertfă. Aceasta este Taina Crucii și a urmării lui Hristos. Doar din postura de oameni ai Crucii, vom deveni oameni ai Învierii. Ori aceasta este însăși esența Sfintei Liturghii: Dumnezeu ne-a iubit întâi și El va răsplăti mai pe urmă… când va socoti jertfa noastră.

De acest aspect ne încredințează părintele Arsenie Papacioc: “Dumnezeu este prea mare ca să nu prețuiască o inimă care se junghie pentru El. E prea iubitor ca să rămână dator. E prea dăruitor ca să-ți dea mai puțin decât Împărăția Lui”.

Un om al Crucii – un fiu al Învierii

Potrivit referatului biblic al creării primilor oameni (protopărinții noștri Adam și Eva) știm că fiinţa umană are o constituție dihotomică, adică o structură mixtă compusă din două elemente diferite: trup și suflet, structură care îi conferă omului calitatea și statutul de microcosmos. În baza dihotomiei sale dobândite prin creație, persoana umană are, d.p.d.v. ființial, cel puțin două dimensiuni: materială și spirituală.

Opera de mântuire a lumii realizată de către Fiul lui Dumnezeu întrupat și “tensiunea dinamică spre Dumnezeu”3 a fiecărui om angajat în urcușul duhovnicesc, deschid perspectiva omului lăuntric și dimensiunile acestuia, ca să putem înțelege împreună cu toți sfinții care este: “lărgimea și lungimea și înălțimea și adâncimea” (Ef. 3,18). Sfântul apostol Pavel admite dimensiunea lăuntrică a persoanei umane (“După omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu” cf. Rom. 7,22) și nu doar o admite ci chiar subliniază perenitatea acesteia în fața efemerității trupului, omul lui lăuntric simțindu-se stăpânit de sentimentul veșniciei, și fiind astfel activ în cultivarea dimensiunii sale lăuntrice: “Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoiește din zi în zi” II Cor. 4,16.

Înnoirea de care ne vorbește sfântul Pavel începe la Botez și continuă într-un efort susținut de identificare spirituală cu Hristos, de însușire a dispozițiilor lăuntrice ale lui Hristos.5 Omul lăuntric se cunoaște după idealurile spre care tinde iar idealul creștinului este acesta: “Să înfățișăm pe tot omul desăvârșit în Hristos Iisus, adică fiecare să asimileze în ființa sa toate puterile sfințitoare ce i le comunică Hristos, pe măsura capacității sale, să-și împletească haina personalității din firele de aur ale sfințeniei lui Hristos”. Sfântul Ioan Scărarul aduce un elogiu celor care se înscriu și pășesc înspre acest ideal: “Nu le este necunoscută […] acestora dragostea urcușului. […] Fericit este cel ce nădăjduiește. De trei ori fericit este cel ce, voind, a ajuns înger”.

Omul lăuntric se caracterizează prin această dinamică resimțită ca tensiune spre înălțimi. Nota în care o face este sublimul iar nu norma; o face deplin și nu porționat. Bătaia aripilor este efortul personal; virtuțile sunt curenți de aer ascendenți iar fortificarea este adierea Duhului Sfânt. Orizontul: sfințenia; și acest orizont este menirea sa, construcția întregii sale vieți.

Un veritabil Testament duhovnicesc:

“Mergând pe drumul cel mare și bun împotriva chemărilor rușinoase și comode ale firii, încă fiind pe drum, te simți mult eliberat de conștiință și inima ta se consideră oarecum ajunsă, se bucură și încep să iasă din ea puteri de viață având cu plinătate în ea harul cel mult liniștitor.

Să nu îți muncești conștiința singur, mergând la puterea ta spre desăvârșire, că nu ai ajuns sau că nu se poate ajunge ușor.

Lupta este de o viață, nu te iscodi singur, smerește-te, că văzând silința ta, dar și liniștea ta […] te va stăpâni un sentiment al veșniciei și acesta, iubite frate, nu este puțin lucru. Să veghezi mereu asupra ta fără nici un duh înălțător și oriunde te vei găsi față de marile chemări, inima ta se va bucura și cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, vei rămâne un om al Crucii – un fiu al Învierii”.

Pr. Ioan-Tănase Chiş